Autobiografismul creaţiei romantice se manifestă prin corelaţia „vis-arta”, mai puţin prin cea tradiţională viaţă-artă. Or, artistul de această factură spirituală este impulsionat din interior să evoce nu realitatea imediată, ci efervescenţa visurilor şi splendorile imaginaţiei, deci să-şi transsimbolizare eroului său liric doar aspiraţiile sale eroice, altruiste, măreţe.  Predominarea în palmaresul regizorului, prin ponderea valenţelor confesionale, a chipului eroinei, nu a eroului, este consolidată de persistenţa, chiar obsesia maestrului de a cânta mitul eternului feminin în cele mai diverse versiuni şi interpretări.  Apelând la „psihologia adâncurilor”, s-a constatat fenomenul: în ecuaţia protagoniştilor operei loteaniene, puterea caracterului, curajul, chiar şi posesivitatea sunt mult mai decisive la personajele feminine, cele masculine cedând vigorii şi vitalităţii iubitelor sale. Pe de altă parte, eroii lirici se caracterizează prin stările de spirit asociate de secole sexului frumos: visători, sensibili, mereu supuşi frământărilor şi angoasei.  Această distorsiune antropologică explică situarea Femeii în ipostaza majoră a Axis Mundi, iar a bărbatului – în cea a fiului rătăcitor, care şi-a uitat rolul. În cinematografia lui Emil Loteanu nostalgia mitului paradisiac al androginului este contracarată prin împuternicirea eroinelor lirice cu funcţii de ocrotire şi salvare a lumii, anume ele recuperând fisurile jumătăţii sale.

The autobiography of romantic creation is manifested through the correlation ”dream – art” and less through the traditional ”life – art”. The artist of this spiritual texture, is however, impelled from the inside not to evoke the immediate reality, but the effervescence of the dreams and the splendours of imagination, so to transmigrate to his lyrical hero only his heroic, altruistic, and great aspirations.  The predominance in the film director’s records of the heroine’s character, not of the hero’s, through the weight of confessional valences, is reinforced by the master’s persistence, even his obsession with the singing of the myth of the eternal feminine in the most varied versions and interpretations.  Appealing to the ”psychology of the depths”, the following phenomenon has been stated: in the equation of the protagonists of Loteanu’s works, the power of character, courage, even possessiveness are more decisive in feminine characters, the masculine ones yielding to the vigour and vitality of their loved ones. On the other hand, the lyrical heroes are characterized by the spiritual states associated with the beautiful sex for centuries: dreamers, sensitive, always subject to turmoil and anxiety.  This anthropological distortion explains the situation of the Woman in the major hypostasis of Axis Mundi, and of the man in that of the wandering son, who has forgotten his role. In Emil Loteanu’s cinematography, the nostalgia of the paradisiac myth of the androgyne is countered by empowering the lyrical heroines with the functions of protecting and saving the world, they are the ones recovering the cracks of their second halves