Oricine se va fi ocupat vreodată de muzica de cult bizantină s-a confruntat cu problema permanenţei şi a schimbării, a elementelor stabile şi mobile, a tradiţiei şi inovaţiei în această artă.  În ecuaţia permanenţă-schimbare, permanenţa este cea care primează categoric. Este consecinţa sau efectul cumulat al mai multor parametri esenţiali ai cântării sacre bizantine: eclezialitatea, canonicitatea, aderenţa la imperativul creştin al ascezei.  Pe lângă stabilitatea tipicului compoziţional şi interpretativ al muzicii liturgice bizantine, se constată şi stabilitatea istorică a unor cântări aparte („Condacul Naşterii Domnului”, „Pripelele” lui Filotei Monahul, „Eothinalele” lui Ioan Glykys).  Dintre cele două componente ale muzicii liturgice, textul este mai rigid, melosul – mai flexibil. E şi firesc ca partea literară să aibă o rezistenţă mai mare, pentru că ea concentrează teologhisirea noţională, de-finită şi prin aceasta limitată în posibilele-i varientări. Melosul, ca teologhisire non-noţională, are mai multă libertate, ceea ce se oglindeşte în fluctuaţiile sale istorice şi regionale.  Celălalt constituent al binomului (primenirea) ne relevă că muzica liturgică bizantină a suferit prefaceri în timp şi în raza ei de acţiune. Important este că modificările s-au produs treptat, s-au ivit în urma unor evoluţii şi nu salturi, rupturi sau „revoluţii”. În toate cazurile, primind anumite sugestii din afară, încorporând anumite elemente extrinseci, cântarea liturgică răsăriteană le revalorifică, încreştinându-le, îmbisericindu-le şi încărcându-le de relevanţă ortodoxă.

 Anyone who has ever got involved in Byzantine cult music has confronted with the issue of permanence and change, stable and mobile elements, tradition and innovation in this art.  In the permanence-change equation, permanence is the one that definitely takes precedence. It is the consequence or the cumulative effect of several essential parameters of sacred Byzantine singing: ecclesiality, canonicality, adherence to the Christian imperative of ascesis.  Besides the stability of the typical compositional and interpretative characteristic of the Byzantine liturgical music, the historical stability of some particular songs (”Kontakion of the Nativity”, ”The Appeals” of Philotheus the Monk, Ioan Glykys’s ”Eothinals”) is also noted.  Of the two components of liturgical music, the text is more rigid and the melody is more flexible. It is natural for the literary part to have a greater resistance, because it concentrates the notional theology, defined and thus limited in its possible variations. Melody, as a non-notional theology, has more freedom, which is mirrored in its historical and regional fluctuations.  The other binomial constituent (advent) reveals that the Byzantine liturgical music has undergone changes over time and within its range as well. It is important that the changes have occurred gradually, have emerged as a result of evolutions, not leaps, breaks or “revolutions”. In all cases, by accepting some external suggestions, incorporating certain extrinsic elements, the Eastern liturgical chant revalorizes them, by christening them, bringing them to church, and loading them with Orthodox relevance.