În lucrările scenice ale secolului al XX-lea regizorul devine pentru prima oară creatorul şi autorul spectacolului. Punctul de pornire se deplasează, regizorul obţinând prioritate în crearea operei scenice. Astfel se descoperă o anume individualitate şi suficienţă a spectacolului ca atare, independent de analogul literar. În astfel de opere principală devine structura spaţial-plastică a spectacolului. Semantica lucrării trece graniţele unui subiect determinat, permiţându-i spectatorului să pătrundă prin intermediul logicii raţionale în lumea arhetipurilor, a vibraţiilor cosmice etc. cu ajutorul unor mijloace pur estetice. De cele mai multe ori acest proces era perceput foarte dificil de contemporani, oamenii de teatru fiind nevoiţi ei înşişi să creeze lucrări teoretice referitoare la arta nouă. Şi abia peste o jumătate de secol criticii au putut, în sfârşit, să interacţioneze cu noile idei artistice. Un rol important în această nouă structură l-au jucat partiturile cromatice ale spectacolului.

In stage works of the twentieth century, the director becomes the creator and author of the spectacle. Starting point moves, art director getting priority in creating work for stage. This reveals a certain individuality and sufficiency of the show itself, independent of the literary analogue. In that work, space-plastic structure of the show is the main. The semantics of work cross borders determined subject, allowing the viewer to penetrate through rational logic in the world of archetypes, cosmic vibration etc. using purely aesthetic means. In most cases, this process was perceived very difficult to contemporary, theater people themselves being forced to create new theoretical works on art. And just over half a century, critics could finally interact with new artistic ideas. An important role in this new structure has played the chromatic score of performance.