Lumea exterioară, natura în varietatea ei, ca şi nenumăraţii indivizi, semeni ai noştri, şi uneori noi înşine, cu toţii emitem semnale, în afară sau spre propria noastră persoană. Ni se întîmplă, apoi, să adunăm, să primim sau să captăm aceste semnale, pentru a le da, graţie raportării lor la experienţe sau construcţii anterioare, valoare de semne. Transformarea semnalelor captate în semne, care să ne aducă la cunoştinţă o anumită informaţie, presupune interpretarea lor, prin apelul la un cod adecvat, testat în prealabil. Orice mesaj presupune emiterea unei informaţii, prin semnale codificate, în direcţia unei ţinte determinate, cel mai adesea un interlocutor, fără retur obligatoriu. Dacă acest retur există, intrăm în domeniul comunicării, prin posibilitatea apariţiei redundanţelor cerute. Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care reuneşte două entităţi, chiar dacă mesajele nu sînt de acelaşi ordin. Ea implică crearea unui sens, în funcţie de corelările neîntrerupte dintre facultăţile noastre de percepere a semnalelor, de bogăţia vocabularului, de imaginaţie, ca şi de memorie, pentru a le menţine coerente atunci cînd, la rîndul nostru, devenim emiţători şi adresăm mesaje în retur. Comunicarea se stabileşte prin creare de sens, graţie unei suite de verigi, care permit instituirea unor raporturi de contrast sau de opoziţie între obiectivele, rolurile, atitudinile şi cenzurile proprii fiecăruia şi care fac legătura cu mediul, în funcţie de diversitatea proiectelor. Cercetările au dovedit că omul este capabil să comunice cu animalele, cu natura, însă în cea mai mare parte a timpului, este indispensabil şi chiar obligatoriu, ca el să poată intra în comunicare cu semenii săi. Însă raporturile dintre diferiţii membri ai unui grup ar deveni dificile, nesigure, cu puternice oscilaţii emoţionale dacă nu ar exista roluri marcate, nişte sarcini prescrise, o metodă impusă, o reţea de schimburi raţionalizate, nişte obiective accentuate, un nivel de schimburi convenit. Pe parcursul comunicării indivizii se plasează unii faţă de alţii în funcţie de anumite presupoziţii, după cum ei au nevoie de structură, de consolidări sociale, pentru a putea convieţui şi lucra împreună. Într-o situaţie de grupare sau de reunire care îi pune în interacţiune, stimulîndu-i, indivizii sînt interesaţi să-şi pună în comun reprezentările modurilor de a percepe la un nivel relativ egal, prin care pot evita izolarea sau o fărîmiţare excesivă. Facilitarea sau reglementarea comunicărilor presupune o experienţă suficientă, căci în absenţa unei inginerii suficient de bine dezvoltate, responsabilii sau formatorii s-ar afla în situaţia de a improviza prin tatonări sau a recurge la unele combinaţii mai mult sau mai puţin hazardate sau de a dovedi un elitism de suprafaţă.