Lucrarea prezintă modul în care două simboluri dobândesc sensuri aparte în opera lui Dumitru Țepeneag. Lumea cărților lui se raportează la o realitate încremenită, scriitorul dovedindu-se un maestru al unei tehnici narative ingenioase. Înzestrat cu o forță demiurgică, trecut prin experiențele literare ale Noului Roman, scriitorul schițează lumi fără margini, fiind conștient de capacitatea cuvântului de a descoperi limbajul visului. Scrisul autoproductiv devine oglinda în care romancierul își reconstruiește, în mod deliberat, propria identitate, având vocația unui teoretician al onirismului estetic, dar și a unui prozator stăpân pe arta sa. Astfel, cotidianul este traversat de făpturi care amenință și tulbură în același timp, care se caută și se transformă mereu, din dorința regăsirii.

The present study presents the way in which two symbols acquire special meanings in the work of Dumitru Tepeneag. The world of Dumitru Tepeneag’s books describes a fixed reality as a mirror held by a master in an ingenious narrative technique. Gifted with demiurgical force, passed through the literary experiences of the New Roman, the writer outlines boundless worlds, being aware of the capacity of the word revealed by the language of the dream. Self-productive writing becomes the mirror in which the novelist deliberately deconstructs his own identity, having the vocation of a theoretician of aesthetic onirism, and also of a master in his art. Thus, the daily routine is crossed by threatening and disturbing creatures at the same time, which is constantly sought and transformed by the desire to retrieve.