Good faith (Latin bona fide) is a legal concept, established by the roman lawyer Marcus Tullius Cicero through two fundamental elements: sincerity in words and fidelity in commitments. Thus, good faith will take place when a double when a double condition is respected: conformity between what is thought and what is said, and conformity between what is said and what a person commits to; both conditions need to be regarded via the manner of acting for the attainment of a goal based on a rightful and honest intention, which dictates the strict respect for legal and moral duties. Undoubtedly, the duty of good faith is a central institution of company law, part of the triad of fiduciary duties of the common law system, as well as of the civil law system of French origin. This institution has been ascertained at the beginning of the twentieth century through the formulation of the Business judgment rule, initially in Delaware, USA, and afterwards in most of the European states, the continental perception of the obligation of good faith derives mostly from its conceptualisation as a principle of the law of obligations or from the specifics of the agency contract, whereas the common law system regards good faith as a fiduciary duty, fundamental in company law.

Buna credință (în latină bona fide) este un concept juridic, fundamentat de juristul roman Marcus Tullius Cicero prin prisma a două elemente constitutive: sinceritate în cuvinte și fidelitate în angajamente. Astfel, va exista buna credință atunci când se constată o dublă concordanță: conformitatea între ceea ce persoana gândește și ceea ce afirmă și conformitatea între afirmațiile sale și angajamentele pe care și le asumă; ambele stări trebuie apreciate din punctul de vedere al conduitei adoptate în realizarea scopului ce se subscrie unei intenții drepte, oneste ceea ce înseamnă respectarea riguroasă a datoriilor morale și juridice. Îndatorirea bunei credințe este o instituție centrală a dreptului societar care se regăsește în triada îndatoririlor fiduciare, atât în dreptul civil de origine franceză cât și în sistemul common-law. Percepția continentală a obligației bunei credințe derivă mai mult din conceptualizare sa ca principiu în dreptul obligațional, sau din prevederile relative la contractul de agenție, decât din reglementările instituției fiduciei – reprezentativ pentru sistemul commom-law, care nu încadrează juridic buna credință drept un principiu sau o obligație de natură civilă, ci drept o îndatorire fundamentală din dreptul societar.