A collective trauma established in the cultural memory can function as a unifier of the in-group for a long time. The objective of this article is to clarify how April 9, 1989 and 1991, the Tbilisi War and civil confrontation, and a stressful series of sudden and intensive changes are analyzed, conceptualized, and interpreted in the fiction and memoirs created after Georgia became independent, to what extent the use of the notions of trauma and triumph are appropriate for Georgia, and whether the reality of the 1990s can be assessed as the trauma of victory. We believe that fiction and memoirs play a major role in constructing an event as a cultural trauma. On the one hand, literary texts determine the meaning of an event and shape it as a trauma and on the other hand, narration is an important method for overcoming a trauma. A trauma can be overcome through constantly conceptualizing and analyzing it, not through repression and hushing.

O traumă colectivă consolidată în sfera memoriei culturale poate funcționa drept un factor unificator în interiorul grupului pentru o lungă perioadă de timp. Obiectivul acestui articol este să clarifice modul, în care zilele de 9 aprilie 1989 și 9 aprilie 1991, războiul din Tbilisi și confruntările civile asociate acestor evenimente, precum și o serie întreagă de schimbări radicale, profunde, bruște și intense au fost analizate, conceptualizate și interpretate în literatura de ficțiune și scrierile memorialistice produse după ce Georgia a devenit stat independent. Articolul își propune, de asemenea, să răspundă la întrebarea, în ce măsură folosirea noțiunilor de traumă și triumf este adecvată pentru cazul Georgiei, și în ce măsură (și dacă) realitatea anilor 1990 poate fi evaluată în termenii unei traume a victoriei. Autorul consideră că lucrările de ficțiune și memoriile au un rol foarte important în „construirea” unui eveniment drept un exemplu de traumă culturală. Pe de o parte, textele literare definesc și determină sensul unui eveniment, dându-i forma unei experiențe traumatice. Pe de altă parte, narațiunea este o metodă importantă pentru depășirea unei traume. Astfel, o traumă poate fi depășită printr-un proces constant de conceptualizare și analiză a acestei experiențe, și nu prin reprimarea sau tăcerea forțată în raport cu trauma respectivă.