Conștientizând imperativul reconsiderării şi restructurării programelor naţionale de educaţie, ca urmare a rezultatele nesatisfăcătoare obținute atât de România cât şi de Republica Moldova la testele realizate în cadrul PISA (Programme for International Student Assessment), autorii răspund în cadrul studiului la întrebarea fundamentală privind rolul academiilor: de a tezauriza cunoaşterea şi de a transmite mai departe cunoştinţele acumulate de-a lungul veacurilor sau de a ,,echipa” viitorii absolvenţi cu acele competenţe necesare satisfacerii exigenţelor locurilor de muncă pe care aceştia le vor ocupa? Având în vedere, în primul rând, „perisabilitatea”, atât a cunoştinţelor, cât şi a deprinderilor, într-un cuvânt, a „competenţelor” pe care un absolvent le dobândeşte pe timpul studiilor, opţiune autorilor privind rolul academiilor este fără echivoc în favoarea transmiterii cunoaşterii fundamentale pe baza careia absolvenţii vor fi capabili de a se adapta permanent la provocările economiei bazate pe cunoaştere. Totodată, studiul relevă faptul că aşezarea accentului pe formarea de „trăsături” a viitorului absolvent ne indică preeminenţa procesului educaţional, fără însă a înţelege prin aceasta că orice preocupare pentru formarea de competențe trebuie exclusă. Dimpotrivă, formarea ,,competenţelor” trebuie să fie, în primul rând, consecinţa întregului proces de învățământ parcurs de student până la intrarea pe porţile academiei, acesteia revenindu-i misiunea de a compatibiliza/adapta aceste competenţe, atât din perspectiva nivelului, cât şi al complexităţii, la domeniul stiinţific/de activitate specific. În aceasta abordare, concluzia autorilor este aceea că rolul universităţilor trebuie să rămână acela de a transmite cunoaşterea acumulată şi a genera noi orizonturi ale cunoaşterii, şi nu doar de a forma competenţele necesare absolventului pentru a ocupa primul său loc de muncă.