În perioada care a urmat după Independenţa Algeriei, mulţi intelectuali au denunţat abuzurile puterii. Printre ei, Rachid Mimouni şi continuatorul său, Boualem Sansal, au un loc aparte. Primul, prin critica virulentă a „revoluţiei deturnate” (vom aborda în cele ce urmează Le Fleuve détourné şi L’Honneur de la tribu), al doilea prin romane care denunţă fără încetare actele criminale ale puterii. L’Enfant fou de l’arbre creux este o reflecţie plină de amărăciune asupra marii schimbări ce a urmat războiul de Independenţă din anii 60. Diatriba romancierului continuă în Dis-moi le paradis (2004) şi în romanele care urmează. Articolul nostru îşi propune să abordeze relaţia cu puterea în scrierile lui Mimouni şi Sansal şi să comenteze aceste luări de poziţie şi impactul lor asupra modului în care este percepută Algeria contemporană.