Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari familii de drept, formarea cărora îşi găseşte explicaţia în apropierea sistemelor de drept din diferite ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute. În dreptul continental sau romano-german (Germania, Franţa, Italia, Spania etc.) are loc distincţia dreptului privat de cel public.[1] Unii autori consideră că delimitarea dreptului privat de dreptul public constituie un postulat, care a stat la baza formării familiei romano-germane.[2] Dreptul privat cuprinde aşa ramuri precum dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial etc. Totodată, însă, unii autori consideră că divizarea dreptului în drept public şi privat este imaginară, deoarece atât statul are interes faţă de particulari, cît şi particularii au interes faţă de stat.[3] O altă trăsătură a dreptului romano-german este unitatea dreptului privat, înţelegând prin aceasta existenţa unor principii comune fundamentale care stau la baza dreptului civil şi dreptului comercial, chiar dacă multe state au coduri separate care reglementează raporturile comerciale, distincte de codurile civile. Faptul că nu toate normele de drept privat, existente în legislaţiile statelor, sunt de origine romană şi că în aceste legislaţii s-au perpetuat cutume locale, nu afectează sistemul. Astfel, în codurile civile sau comerciale există norme care îşi au izvorul în cutumele locale. O altă trăsătură comună a dreptului romano-german o constituie forma comună de reglementare a raporturilor juridice cu caracter privat. Astfel, aproape toate statele din cadrul acestei familii au coduri, care instituie norme pentru relaţiile civile, familiale şi bunuri.[4] La rândul său, familia de drept anglo-saxonă (Marea Britanie, SUA) nu cunoaşte diviziunea dreptului în drept privat şi drept public. De asemenea, dreptul privat nu este subdivizat în drept civil, drept comercial etc. Acest sistem se caracterizează şi prin absenţa reglementărilor codificate, regulile esenţiale fiind de origine jurisprudenţială.[5] Cu toate acestea, dreptul anglo-saxon cunoaşte unele instituţii a dreptului privat, cum ar fi uzufructul, societăţile comerciale, dreptul la proprietate etc. Unii savanţi consideră că în doctrina engleză contemporană a apărut, totuşi, o tendinţă de a împărţi dreptul după criterii cunoscute pe continent. Se vorbeşte astfel despre family-law – dreptul familiei, despre mercantil-law – drept comercial ori labour-law – dreptul muncii.[6] Dreptul islamic de asemenea nu cunoaşte împărţirea dreptului în drept public şi privat.[7] În pofida acestui fapt, această familie conţine unele norme ale dreptului privat. De exemplu, tranzacţiile comerciale sunt foarte riguros reglementate, căci prescripţiile religioase impun o corectitudine desăvârşită. Astfel, în actul de vânzare-cumpărare trebuie specificate clar şi exact natura şi starea obiectului vîndut. Legea islamică nu intervine direct în stabilirea sau în controlul preţurilor, dar interzice acapararea mărfurilor în scop de speculă.[8]