Hotarârea judecătorească reprezintă actul de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu putere de lucru judecat, litigiu dintre părţi. Efectele hotarârii definitive sunt: incontestabilitatea, exclusivitatea, obligativitatea, executorialitatea și prejudicialitatea. În pofida prejudicialității faptele şi raporturile juridice stabilite anterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sunt obligatorii pentru instanţa care judecă o altă pricină şi nu se cer a fi dovedite din nou dacă participă aceleaşi persoane. Acest ultim efect alături de incidenţa lui asupra relaţiilor sociale are o importanţă majoră în studiul probaţiunii, concretizată în eliberarea de prezentare a probelor. Prejudicialitatea este în principiu sinonim cu raportul prejudicial dintre acte, deoarece apare doar dacă există cel puţin două acte judecătoreşti, unul dintre care stabileşte anumite circumstanţe, care ulterior vor fi „transmise” celuilalt, fără a fi probate suplimentar. Această relaţie este întotdeauna unilaterală şi directă, în sens că actul nou care va obţine putere de lucru judecat nu va putea influenţa nicidecum un act anterior, prioritate avînd cel care primul a căpătat această calitate. Legislaţia RM stabileşte că faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în instanţă de drept comun sau în instanţă specializată sunt obligatorii pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane. (alin.2 art.123 CPC RM). Prejudicialitatea fiind specifică doar hotarârilor fără a atribui un asemenea efect încheierilor şi ordonanţei judecătoreşti. În doctrină s-a indicat, uneori, că încheierea de încuviinţare a tranzacţiei de împăcare soluţionează litigiul dintre părţi şi respectiv trebuie să obţină efectul prejudicial. Pentru a examina multilateral efectul prejudicial al hotărârii irevocabile, este necesar de a-i elucida limitele subiective şi obiective. Aprecierea limitelor subiective ne permite să răspundem la întrebarea: asupra cui are incidenţă efectul prejudicial al hotărârii? Răspunsul este expres stabilit în alin. (2) art.123 CPC „...la care participă aceleaşi persoane”. Precizăm că trebuie de avut în vedere identitatea juridică a persoanelor, iar nu cea fizică. Deseori, reprezentantul convenţional al părţii, deşi fizic a participat la judecată, nu se va putea beneficia de efectul prejudicial al lucrului judecat într-o pricină viitoare, angajată în contradictoriu cu oricare din participanţii din proces, după cum nici acestea nu-i vor putea opune efectul lucrului judecat, în schimb, partea care nu s-a înfăţişat personal la judecată, dar a fost reprezentată, deşi nu a apărut în faţa instanţei în mod fizic, a fost prezentă juridiceşte, şi se va putea prevala, sau, după caz, i se va putea opune efectul prejudicial. Menţionăm ca în toate cazurile este determinantă nu participarea efectiva a persoanelor în proces, ci atragerea lor, cu alte cuvinte participarea în sens procesual. Pentru a argumenta poziţia facem referire la art. 69 din CPC, potrivit căruia dacă, în urma pronunţării hotărârii, partea în proces obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau acesta poate înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un demers. În caz de examinare a pricinii fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărîre judecătorească irevocabilă nu au efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depusă împotriva intervenientului. Neintervenirea în proces îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă. În acest context, prezintă interes şi prejudicilitatea în cazul înaintării acţiunilor pentru apărarea drepturilor şi intereselor unui număr nedeterminat de persoane, deoarece în momentul soluţionării cauzei nu se cunoaşte numărul şi identitatea persoanelor în favoarea cărora se înaintează această acţiune. Soluţia trebuie să permită degrevarea de probaţiune ori de câte ori într-o pricină ulterioară se va examina un raport juridic sau un fapt ce are conexiune obiectivă cu cele stabilite într-un asemenea proces, dacă va participa pârâtul şi orice persoană în interesele căreia este înaintată acţiunea. Concomitent cu limitele subiective sunt şi obiective, care permit a evidenţia cercul circumstanţelor care, odată stabilite ulterior nu vor necesita probare. La limitele obiective se referă faptele şi raporturile juridice stabilite, în hotărârea judecătorească anterioară. În argumentarea acestei teze, enunţăm alin.(2) art.123 şi alin. (3) art. 254 CPC care stabileşte că părţile şi ceilalţi participanţi la proces, precum şi succesorii lor în drepturi nu pot să conteste în alt proces faptele şi raporturile juridice stabilite în hotărârea judecătorească irevocabilă. Prejudicialitatea faptelor rezumă că unul şi acelaşi fapt poate să aibă importanţă probatorie pentru două sau mai multe raporturi juridice. Dacă într-un proces acest fapt a fost constatat, la soluţionarea altei pricini, care rezultă dintr-un alt raport juridic, instanţa nu va mai cere probarea lui, dar se va folosi de rezultatele din procesul anterior. Ca exemplu pot fi faptele stabilite în hotărârea iniţială pentru acţiunile de regres. Prejudicialitatea raporturilor juridice, rezumă că hotărîrea instanţei va fi obligatorie nu numai în vederea faptelor constatate, dar şi pentru concluziile instanţei in temeiul acestor fapte, referitor la drepturile şi obligaţiile părţilor[1, p.164]. Spre exemplu, situaţii în care instanţa judecă ulterior o pricină cu privire la un raport juridic care a apărut ca urmare a existenţei altuia, care a fost constatat intr-un proces anterior. Aici se referă şi cazurile în care constatarea unui anumit raport este o condiţie obligatorie pentru existenţa celuilalt. Obiectul prejudicialităţii este raportul juridic din primul proces, şi existenţa lui deşi importantă pentru cauză nu va necesita probare. Prejudicialitatea hotărîrilor adoptate în acţiunile în constatare pentru cele ulterioare în realizare, care rezultă din raportul constatat. Spre exemplu dacă în primul proces este înaintată o cerere de constatare a dreptului de autor asupra unei opere şi acţiunea a fost admisă. În pricina apărută ulterior care va avea ca obiect întoarcerea de la acelaşi pîrât a onorariului obţinut ilegal pentru această operă, judecătorul nu are nevoie să mai propună probarea dreptului de autor. În doctrină sunt opinii diferite în privinţa soluţiei care trebuie optată în cazul în care limitele obiective ale prejudicialităţii intră în contradicţie cu materiale dosarului şi cu intima convingere a judecătorului. Cu alte cuvinte sunt posibile situaţii în care probele existente în dosar contravin faptelor prejudicial stabilite. Legislaţia procesuală nu indică cum judecătorul trebuie să procedeze în acest caz. Unii procesualişti consideră că aceste fapte nu fac parte din obiectul probaţiunii şi respectiv sunt prezumate ca fiind adevărate, alţii însă consideră mai raţional ca în cazul în care judecătorul are dubii în privinţa veridicităţii unui asemenea fapt el să fie în drept să-l examineze [2 p. 35], căci această soluţie ar fi un mod de înlăturare a greşelilor şi ar preveni „lanţul” hotărîrilor ilegale şi netemeinice. Cu toate acestea nu putem fi de acord cu poziţia care permite adoptarea deciziilor ce se contravin pentru cazuri care au elemente comune. În concluzie expunem părerea că regula care nu permite dubla probaţie a faptului prejudicial stabilit permite evitarea adoptării hotărîrilor contradictorii în examinarea cauzelor conexe şi soluţionarea eficientă a pricinii civile cu cheltuieli minime de mijloace şi timp.