Pentru a defini conceptul de înregistrare audio-video ca mijloc de probă în procesul civil, este necesar a menționa unele caracteristici ale acestora, astfel: a) mijloc de probă sunt suporturile materiale; b) proba este informația care are importanță pentru soluționarea justă a cauzei; c) informația este stocată pe suportul material în format video sau audio; d) proba trebuie să fie obținută în ordinea stabilită de lege. Ținând cont de cele expuse, determinăm că înregistrările audio sunt suporturi materiale ce conțin informația despre faptele importante pentru soluționarea justă a cauzei, stocate în format audio și obținute în modul prevăzut de lege. Înregistrările video sunt suporturi materiale ce conțin informația despre faptele importante pentru soluționarea justă a cauzei, stocate în format video și obținute în modul prevăzut de lege. Înregistrările video pot conține și sunet [1, p.298]. Înregistrările audio și video asigură obiectivizarea și rapiditatea procesului de fixare a informației, obiectivitatea şi plenitudinea faptelor fixate, dar și posibilitatea de a modifica proporţiile imaginii, timpul înregistrării, iar la vizionare şi demonstrare de a opri cadrul sau de a reduce viteza de reproducere etc. Astfel prin aceste mijloace se asigură: – fixarea unui volum enorm de informaţie, a unor spaţii largi, a multor obiecte în toată complexitatea lor, poziţia lor reciprocă, este posibilă totodată fie fixarea generală, fie cea selectivă, detaliată, care ar permite demonstrarea imaginii obiectelor ce prezintă importanţă deosebită pentru soluţionarea cauzei; – înregistrarea imaginii obiective a bunului, a unei acţiuni, inacţiuni în strictă conformitate cu legile fizice ale opticii, fixând caracteristicile generale şi particulare ale obiectului, în stare statică sau dinamică; – aprecierea informaţiei auditive, dar şi a celei vizuale, în culori, cu claritate, conţinând circumstanţe şi detalii ce pot deveni importante, exteriorizarea atitudinilor şi relaţiilor interumane; – reconstituirea faptelor din trecut, obiecte care nu mai există din cauza alterării, consumării sau distrugerii.; – fixarea oricărui tip de informaţie probatorie. Prezentarea şi administrarea înregistrărilor audio-video. Înregistrările audio-video se prezintă ca și celelalte mijloace de probă potrivit normelor prevăzute la art. 119 alin. (1) CPC [2], fiind adunate şi prezentate de către părţi şi de alţi participanţi la proces. Regula specifică acestor mijloace de probă constă în faptul că persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe un suport electronic este obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării (art.146 CPC). Înregistrarea audio-video este admisibilă doar dacă a fost făcută în mod deschis, şi anume, faţă de persoanele care apar în această înregistrare. Reglementarea dată are ca scop protecția dreptului la viață privată și secretul corespondenței (art. 28 și 30 ale Constituției). În acest fel statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată, asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare, iar derogări sunt admise doar prin lege în cazurile când această derogare este necesară în interesele securităţii naţionale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice şi în scopul prevenirii infracţiunilor. Aceste drepturi fiind garantate și de art. 8 CEDO. Nu poate servi ca probă înregistrarea ascunsă, dacă nu este permisă prin lege. Pot apărea şi două cazuri când viaţa privată nu este afectată:  – atunci când prin mijloace secrete sunt făcute înregistrări ce nu prezintă altceva decât aceea ce poate auzi sau vedea orice persoană în locuri publice, excepţia dată fiind însă de strictă interpretare şi apreciere;  – atunci când persoana pozează sau se înregistrează benevol sau transmite înregistrările sale la mai multe persoane şi numai ulterior doreşte ca acestea să nu fie reproduse. Înregistrările audio și video se prezintă în instanță pe diverse suporturi: CD-uri, telefoane mobile, benzi magnetice etc.  Cercetarea înregistrărilor audio se face prin audiere, iar a celor video prin vizionare. Înregistrările care nu pot fi prezentate în judecată se cercetează la locul aflării lor şi se descriu amănunţit în proces-verbal încheiat la faţa locului, consemnându-se semnele distinctive ale surselor şi data reproducerii, apoi suporturile sunt sigilate. Procesul-verbal se anexează la dosar. Cercetarea la faţa locului se face cu concursul participanţilor la proces, în prezenţa martorilor şi mai ales a specialiştilor şi experţilor în domeniul cercetat, dacă este necesar. Atunci când reproducerea înregistrărilor audio-video are loc în sala de şedinţe sau în altă încăpere special amenajată, consemnându-se în procesulverbal al şedinţei de judecată semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii, instanţa audiază explicaţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces. Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau parţial (art.226 alin.(1) CPC). Instanţa, printr-o încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui participant la proces, la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-video, specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic potrivit art.230 CPC. Dacă înregistrările au fost făcute cu acordul persoanei respective sau au fost permise de lege, reproducerea şi cercetarea acestora poate fi efectuată în şedinţă publică numai cu consimţământul persoanelor înregistrate. Fără consimţământul expres, acestea se efectuează în şedinţă închisă, fiind aplicabile şi dispoziţiile speciale ale art.23 CPC [3, p.141]. Dacă explicaţiile şi consultaţiile scrise sau orale, răspunsurile specialistului la întrebări nu au elucidat unele date din înregistrările audiovideo, instanţa judecătorească poate dispune la cererea participanților la proces, efectuarea unei expertize. Dispunerea expertizei poate fi făcută şi atunci când nu se apelează la consultaţia specialistului.  În cadrul cercetării, este posibilă şi audierea în calitate de martor a persoanei care a făcut înregistrarea. Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţa judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. Suporturile respective pot fi păstrate, în caz de necesitate, la locul aflării lor, după cercetarea lor fiind descrise în procesulverbal şi sigilate. Cheltuielile de păstrare a suporturilor electronice, magnetice sau de alt tip conţinând înregistrările audio-video, se repartizează între părţi conform art.94 CPC.  După ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepționale, ca de exemplu în cazurile când suporturile înregistrărilor am o valoare materială substanțială pentru proprietar (telefon mobil), acestea pot fi întoarse înainte de devenirea hotărârii irevocabile. În acest scop, instanța va emite o încheiere. Aprecierea înregistrărilor audio-video. Aprecierea înregistrărilor audiovideo se face în temeiul regulilor generale cu unele particularități ce reies din specificul suporturilor pe care sunt prezentate. Astfel, specialiștii consideră că înregistrarea prezentată în format digital nu are legătură fizică cu suportul pe care se prezintă și manipulările efectuate cu acestea practic nu pot fi stabilite, fiind complicat de a afirma cu certitudine ca înregistrarea a fost redactată, montată ori copiată. Astfel instanța trebuie să țină cont de faptul că în contextul evoluției actuale a mijloacelor tehnice de efectuare a înregistrărilor este complicat a aprecia cu certitudine veridicitatea acestora, chiar dacă este numită expertiză în acest sens.