În ultimii ani, se atestă o creștere a atenției mediului educațional față de fenomenul bullying-ului existent în școală. Și acest lucru se datorează sensibilizării și informării populației referitor la necesitatea protecției copiilor de orice formă de violență. Comportamentul de tip bullying nu este o noutate, ci un fenomen care era perceput ca ceva obișnuit, fără a fi luate în seamă consecințele asupra sănătății mintale și fizice a copiilor. Bullying se referă la comportamentul de hărţuire constantă şi de durată a unui elev sau grup de elevi, de către un alt elev sau grup de elevi, prin folosirea forţei, ameninţării cu forţa, intimidării, cu scopul menţinerii acestui dezechilibru de forţe. Este considerat fenomen, deoarece, pe de o parte, implică suferinţa altora datorată hărţuirii verbale, asaltului fizic sau altor metode subtile de coerciţie cum ar fi manipularea, pe de altă parte, implică un număr mai mare de participanți, cum ar fi: victima, agresorul, apărătorul/ii victimei, susținătorii agresorului, observatorii activi și observatorii pasivi. Conform lui Olweus și altor oameni de știință, într-un „cerc de bullying” tipic sunt implicați o gamă întreagă de protagoniști. Important de notat este că distribuția rolurilor nu este statică, rolurile se pot schimba în mod dinamic între elevii care interacționează. [3] Acest comportament este social prin natura sa, şi are loc în aproape fiecare grup social, în care există cel puțin o persoană victimă, care are şanse reduse de a evita suferinţa produsă, timp în care agresorul este susţinut de alţi membri ai grupului. Fenomenul bullying se diferențiază de alte acțiuni agresive prin caracteristicile: (a) există elementul răului intenţionat; (b) este repetat în timp; (c) relaţiile interpersonale se caracterizează printr-un dezechilibru de putere. De menționat este și faptul că fenomenul bullying nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală. Bulliyng-ul în şcoli reprezintă o problemă relaţionată cu vârsta copiilor şi până nu demult adulţii (părinţi şi profesori) priveau această problemă cu o atitudine relaxată de tipul „aşa sunt copiii” sau „copiii sunt copii”. Tachinarea, poreclirea sunt comportamente circumscrise fenomenului de bullying care, de cele mai multe ori, trec neobservate, considerându-se că fac parte dintr-un aşa-numit obişnuit comportament de fiecare zi. În realitate, aceste forme uşoare reprezintă stadiile incipiente ale formelor mai grave. Cazurile de violenţă din şcoală, inluzând şi formele extreme de atac armat înregistrate în şcolile americane, relevă consecinţele grave şi uneori mortale ale comportamentului de bullying. Rezultatele mai multor studii denotă că în jur de 60 la sută din cazuri de bullying au loc în școală (în clasă, pe coridor, în curte, pe terenul de sport, în grupul sanitar). Școala este mediul cel mai potrivit pentru vitalitatea comportamentelor de tip bullying. Deloc surprinzător, după cum evidențiază Olweus (2002), expectațiile și presiunile adulților (cadre diadctice și părinți), pe de o parte, mediul mai puțin prietenos copiilor, de altă parte, sunt factori importanți care facilitează bullying-ul în școală. În funcție de resursele personalității lor, de mediul de proveniență cultural și social și de circumstanțele vieții, elevii sunt echipați în mod diferit să facă față provocărilor personale și sociale din partea școlii. Totuși, este vital să învețe să facă față cerințelor și provocărilor, pentru că este o competență cheie și o condiție obligatorie pentru o viață împlinită ca adult [3]. Din aceste considerente, școala devine primul spațiu potrivit pentru desfășurarea programelor de prevenție a fenomenului bullying. Au fost elaborate numeroase planuri de intervenție pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de victimizare în școli. În unele dintre aceste programe, focusul intervenției este pe individ, respectiv se acordă un mare credit activității psihologului școlar. Alte programe conțin mai degrabă strategii de prevenire și control al violenței școlare din instituție, care se adresează managementului școlii și subliniază factori precum prevenirea, disciplina severă și asigurarea securității prin asistență specializată. O a treia categorie este reprezentată de programele de intervenție complexă, care au ca obiectiv principal restabilirea echilibrului social, intervenția ecologică, implicarea tuturor instanțelor responsabile, utilizarea majorității tehnicilor cunoscute și mobilizarea pe scară largă a resurselor umane disponibile. De obicei, programele proactive împotriva violenței în școală sunt recomandate mai mult, decât programele reactive [1]. Programele recomandate în prevenirea fenomenului bullying în școală sunt: 1. Programul anti-bullying dezvoltat de psihologul norvegian Dan Olweus (2002), construit pe patru principii-cheie, care implică crearea la nivelul şcolii a unui mediu caracterizat prin: (a) căldură, interes pozitiv şi implicarea adulţilor; (b) stabilirea de limite ferme cu privire la comportamentul inacceptabil; (c) aplicarea consecventă a unor sancţiuni nonpunitive pentru comportament inacceptabil sau de încălcare a regulilor; (d) oferirea, de către adulţii investiţi cu autoritate, a unor modele pozitive de comportament. Programul funcţionează atât la nivel de şcoală, la nivel de clasă şi la nivel individual. Pentru elevii în rolul de victime se oferă un training de dezvoltare a abilităţilor de gestionare a situaţiilor de expunere la comportamentele agresive ale colegilor. Elevii-agresori sunt antrenați la managementul furiei, dezvoltarea asertivității şi alte abilităţi de autogestionare. Comportamentul lor are nevoie să fie monitorizat cu atenţie şi să primească cât mai frecvent recompense pentru comportamentele adecvate, aplicându-se consecinţe clare pentru actele de bullying. Părinţii la fel, sunt implicați înprogram de parenting pentru gestionarea comportamentului agresiv. Cel mai important şi eficient rol de prevenire a comportamentelor agresive îl are profesorul [3]. 2. Programul Steps to Respect (Pașii Respectului) (2005), deține două componente: (a) crearea comunității pozitive în școală; (b) formarea competențelor sociale și emoționale ale elevilor. Programul are un dublu focus – bullying și prietenie. Este conceput pentru a reduce bullying-ul în școală și pentru a ajuta elevii să construiască mai relații pozitive bazate pe susținere reciprocă. Sunt abordate rolurile participative din bullying. Programul se concentrează pe dezvoltarea abilităților profesorilor, părinților și altor adulți pentru a elabora o politică școlară privind prevenirea bullying-ului. Pentru elevi focusul este pe dezvoltarea competențelor de formare și menținere a prieteniilor, precum și să recunoască, să reziste și să raporteze comportamentele de tip bullying [2]. 3. Modelul Win-Win Classroom (Clasa câștig-câștig) propus de Jane Bluestein (2008). Modelul dat pornește de la premiza că provocările de comportament în clasă, practicile convenționale și codurile de disciplină bazate pe pedepse de multe ori eșuează în a-i motiva pe elevi să-și schimbe atitudinile și comportamentul. Strategiile de intervenție recomandate sunt: construirea responsabilității elevilor și diminuarea luptei pentru putere în dezamorsarea conflictului și opoziției; construirea unui climat pozitiv, grijuliu, de securitate emoțională; încurajarea cooperării elevilor, motivarea, autocontrolul și comportamentul de concentrare asupra sarcinii; înglobarea varietății stilurilor de învățare și preferințe într-o atmosferă prietenoasă; minimizarea eșecului academic și frustrarării; eliminarea sfidării, dependențelor și a dezinteresului etc. [4]. Modelul win-win peomovează formularea pozitivă a limitelor, ca instrument de management. Limitele sunt formulate mai mult ca promisiuni, decât ca amenințări. De asemenea, limitele oferă o schimbare reconfortantă, de la strategiile orientate spre pedeapsă spre strategii care abordează managementul comportamentului orientate spre recompense. Limitele ne permit să ne gândim la consecințele lucrurilor bune pe care elevii le obțin (sau ajung să le facă) ca rezultat al cooperării lor, schimbând conotația predominantă a cuvântului „consecințe” de la negativ la pozitiv. Limitele, pe de altă parte, iau în considerație dorințele și nevoile elevilor pe care încearcă să-i motiveze. Limitele sunt pro-active, încercând să prevină problemele în moduri pozitive. Regulile de obicei se concentrează pe reacțiile negative și de pedepsire ale profesorului (sau sistemului) atunci când un elev este prins. Atât regulile cât și limitele pot preveni comportamentele nepotrivite, dar deoarece cu regulile răsplata elevilor pentru ascultare este pur și simplu să evite consecințele negative, procesul de întărire al acestora devine inevitabil reactiv [4].