Sunt identificate și analizate paradigmele (viziunile dominante) naturaliste, evoluția cărora a condus logic până la cea actuală ‒ privind organizarea și funcționarea ei sistemică. Bineînțeles, că la începuturi cunoștințele despre natură, de acum 2500 de ani, erau mult prea sumare, naive și chiar eronate, ca să nu zicem elementar greșite. Noi folosim noțiunea de paradigmă într-un fel convențional, deoarece în zorile gândirii filozofice un mod dominant (paradigmatic) de abordare înca nu exista; cunoștințele gândirii empirice despre natura (mediul înconjurător) se transmiteau din generație în generație, conform legilor memeticii. După Haeckel, ecologia a trecut prin trei paradigme succesive: autoecologică ‒ populațională ‒ ecosistemică (actuală). Astăzi, paradigma (eco)sistemică a devenit baza teoretică a environmentologiei ‒ științei mediului (protecției și utilizării raționale a resurselor naturale) și, implicit, a concepției ecodezvoltării (dezvoltării durabile).