The article examines the Lupeni strike action of 1929. While Communist-era historiography exalted the strike as a political action led by party members, the strike was atypical for local labor organization. Placing the strike in the wider context of 1920-1931, the article traces the interaction between local organized labor, the coal companies of the Jiu Valley, and state agents, both locally and in Bucharest. In the post-1918 period, the unions pressed for miners to receive reasonable compensation; given the state’s demand for coal and the companies’ need for labor, this initially fostered compromise. The Romanian state was willing to tolerate local labor unions led by Social Democrats, while using repression — including the army — to suppress strikes and ensure an uninterrupted coal supply. Shifts in the market and coal production, however, reduced the need for miners — resulting in the fragmentation of local unions. In 1929 the combination of a relatively liberal regime, coal companies seeking rationalization of their work force, and a radicalized fringe group resulted in the strike. While rejecting pre-1989 depictions of the strike, the text argues that labor history helps to reveal the limits of Romanian interwar democracy in ways that political and legal approaches may not

Articolul analizează greva de la Lupeni din 1929. În timp ce istoriografia din epoca comunistă a exaltat greva ca fiind o acțiune politică condusă de membrii de partid, greva a fost atipică pentru organizarea locală a muncii. Plasând greva în contextul mai larg al anilor 1920-1931, articolul urmărește interacțiunea dintre sindicatele locale organizate, companiile de cărbune din Valea Jiului și agenții statului, atât la nivel local, cât și la București. În perioada de după 1918, sindicatele au făcut presiuni pentru ca minerii să primească compensații rezonabile; având în vedere cererea de cărbune a statului și nevoia de forță de muncă a companiilor, acest lucru a favorizat inițial un compromis. Statul român a fost dispus să tolereze sindicatele locale conduse de social-democrați, în timp ce folosea represiunea - inclusiv armata - pentru a suprima grevele și a asigura o aprovizionare neîntreruptă cu cărbune. Cu toate acestea, schimbările pe piață și în producția de cărbune au redus nevoia de muncitori mineri, ceea ce a dus la fragmentarea sindicatelor locale. În 1929, combinația dintre un regim relativ liberal, companiile de cărbune care căutau să-și raționalizeze forța de muncă și un grup marginal radicalizat a dus la grevă. Deși respinge reprezentările grevei în istoriografia de dinainte de 1989, textul susține că istoria muncii ajută la dezvăluirea limitelor democrației românești interbelice în moduri în care abordările politice și juridice nu o pot face.