Starea gravidă se caracterizează printr-o multitudine de modificări ale fiziologiei normale a femeii gravide. Înțelegerea unora dintre mecanismele majore care produc aceste schimbări este utilă în analiza simptomelor și problemelor care apar pe parcursul unei gestații normale. Atunci când boala asociată este prezentă, înțelegerea acestor modificări devine mai importantă prin faptul că ele trebuie diferențiate de modificările fiziopatologice provocate de procesul bolii. Interacțiunea dintre boală și fiziologia gestațională poate îngreuna diagnosticul și managementul adecvat al femeii însărcinate. Atunci când o femeie însărcinată necesită terapie medicală sau chirurgicală, serviciile consultative ale unui medic obstetrician sau clinician instruiți în complexitatea fiziologiei materne sunt absolut critice pentru gestionarea corectă a problemelor clinice. Modificările aduse de organismul matern de starea de sarcină sunt importante, deoarece în multe cazuri imită răspunsuri fiziopatologice la boală. Dacă constelația modificărilor care apar în mod normal în sarcină sunt interpretate greșit ca semne ale proceselor bolii, femeia gravidă sau puerperală poate fi supusă unor intervenții de diagnostic și terapeutice care nu numai că sunt inutile, dar pot fi și periculoase pentru mamă și făt. Deoarece există atât de multe schimbări specifice sistemului în cursul sarcinii, este dificil să se dezvolte o imagine de ansamblu fiziologică totală. Există, însă, o serie de stări fiziologice adaptative bine descrise care produc schimbări în sistemele umane similare cu cele observate în sarcină. Aceste stări adaptive pot fi utilizate ca modele sau construcții pentru a ajuta la integrarea diverselor modificări în sistemele fiziologice care apar pe parcursul gestației normale. Printre stările fiziologice care produc modificări de adaptare similare cu cele observate în sarcină se numără prezența unei fistule arteriovenoase de dimensiuni moderate, aclimatarea la încălzirea crescută a mediului sau internă și ajustările la nivelurile crescânde ale progesteronului circulant. Dovada crescândă sugerează că TG-ul matern este un factor nerecunoscut și mai puternic în excesul de grăsimi fetale în exces decât glucoza la mamele tolerante la glucoză cu obezitate. După cum s-a descris, riscul poate apărea devreme în sarcină și este legat atât de surse dietetice, cât și de endogene de TGs. Datele susțin că nivelurile de TG sunt mai mari la femeile obeze primar și mai târziu în sarcină și, mai important, compoziția corporală la nounăscut este foarte corelată cu expunerea la TG matern. Astfel, creșterea fetală în exces nu se limitează la sarcinile cu GDM, iar excesul de grăsime fetală nu se limitează la glucoză ca substrat38. Implicațiile terapeutice clinice pot necesita o schimbare de paradigmă către identificare și tratament. Identificarea precoce sau pre-sarcină a tuturor mamelor cu risc de suprapondere fetală poate necesita mai mulți indici de risc metabolic care includ un istoric al unui sugar afectat anterior și care evaluează nu numai glucoza și creșterea în greutate pe parcursul gestației. Direcționarea timpurie și tratamentul indicelui de masă corporală maternă, alimentației, lipidelor, IR și, probabil, microbiomului și metabolomului matern pot fi necesare pentru atenuarea excesului de adipozitate la nou-născuți și pentru a avea un impact semnificativ asupra riscului pentru obezitatea infantilă, sindrom dismetabolic și bolile cardiovacsulare ulterior. Criteriile de control și corijare ar fi posibile prin schimbarea modului sănătos de viată menținerea unui proces dietetic bine optimizat pe parcursul sarcinii, precum și modelarea metodelor de corijare medicamentoasă (biguanide, anticolesterol, statine), aditive alimentare (proenzime, provitamine, aminoacizi) și fitobotanice.