În Nunta lui Figaro trăieşte o lume care nu are parte de intimitate. Camerele şi-au pierdut această funcţie, astfel încât spaţiul de joc e un loc al tuturor, în care, pe rând, personajele încearcă să îşi defi nească spaţiile individuale sau de cuplu, însă nu reuşesc până la fi nalul operei. Ce se reuşeşte însă este o reconciliere generală (al cărei agent este fi rea generoasă a Contesei), cu reverberaţii de împăcare universală. Înainte să „începem”, ne vine în minte imaginea copilului Mozart care întreba pe toată lumea: „Mă iubeşti?”, precum şi mesajul muzicii lui (şi al echipei) că atât cât trăim nu e loc pentru disperare. Energia muzicii lui este energia conectată la sursa vieţii, iar echipa s-a sudat în jurul acestei energii, propunându-şi să dăruiască.

In The Marriage of Figaro, there lives a world which has no intimity. The rooms have lost this function, so the playing space belongs to everybody and the characters try to redefi ne their individual or couple spaces, but don’t manage to do that until the fi nale of the opera. What they manage instead is a general reconciliation (whose agent is the generous nature of the Countess), with reverberations of universal forgiveness. Before we „start” our performance we recall the image of Mozart as a child, who would ask everyone: „Do you love me?”as well as the message of his music (and that of the team), and the fact that as long as we live there is no room for despair. The energy of his music is the energy connected to the source of life, and the team welded around this energy and a strong will to give, to offer.